Filosoful si scriitorul Andrei Plesu lanseaza un apel catre opozitie si le cere acestora sa inteleaga ca numai printr-o unificare a tuturor partidelor pot lupta impotriva PSD. El arata ca jocurile si interesele nu vor constitui o altentativa pe care romanii sa o voteze cu incredere.
”Bun, dar atunci ce ramine de facut? Ce propun? Sau trebuie sa sfirsim in resemnare politica si paralizie civica? Nu pretind ca am raspunsuri la indemina, ca am buzunarele pline de „retete“ miraculoase, ca am competente de atotstiutor. imi permit, totusi, sa pun pe masa citeva puncte de reflectie, de natura sa stimuleze, poate, o actiune mai articulata, mai coerenta, mai productiva decit ce s-a incercat pina acum. Iata la ce ma gindesc:
● Cred ca o tara ca Romania nu are nevoie de fragmentarea tantosa a Opozitiei in mici formatiuni de parada. Sa nu mi se spuna ca diversitatea ideologica a partidelor noastre este atit de complexa, de solid construita, de impunatoare, incit orice agregare strategica ar fi nerealista. Marea Britanie, Statele Unite si multe alte state civilizate se descurca binisor cu doua mari blocuri de confruntare politica. Noi nu! Mici interese de mici partide prevaleaza asupra interesului national, chiar daca sint ambalate intr-o retorica vehement patriotica. Mai bine cu (in medie) 5-10 procente la alegeri decit cu o voce puternica, in stare sa amendeze ferm abuzurile partidului de guvernamint. Noi ne concentram pe mica hirjoana dintre USR, PNL, PMP, MRi etc. Mai e si o urma trista a fostului PNtCD (care vede suprarealiste compatibilitati intre Maniu, Coposu si Dragnea), mai e si Pro Romania lui Ponta, ma rog, fojgaie scena publica de „programe“, lideri veleitari si traseisti vioi. Partide si-au facut, de-a lungul vremii, si personaje cu afilieri neclare, ba gravitind in jurul PSD-ului, ba defilind „autonom“, echidistant, intre Putere si Opozitie. A inventa un partid pare sa fie, uneori, un hobby oarecare, o pompoasa chermeza de gasca. Din pacate insa, o alianta masiva, fara fasoane de „originalitate“ si de „leadership“ providential, fara spirit de concurenta pionieresc, nu pare sa intre in discutie!
● Ar trebui sa cadem de acord, fie si in ceasul al doisprezecelea, ca opozitia adevarata si eficienta nu se poate consuma la nivel de gesticulatie. Sigur ca o demonstratie de strada poate include momente de ironie acida sau de umor, sigur ca pancarta acuzatoare sau hitra, ca si lozinca incriminanta fac parte din arsenalul firesc al protestului. Dar asumindu-le, trebuie sa stim ca ele nu pot produce rezultate ample, ca principala lor contributie nu e subminarea viguroasa a guvernului, ci doar inducerea unei atmosfere pregatitoare. Evident, studentul din Piata Tiananmen, care sta singur dinainte unei alinieri de tancuri, tine de o alta categorie de gesturi. Acolo avem de a face cu un risc dramatic, cu un simbol, cu un mesaj mediatic universal. N-as zice ca o mina de tineri care afiseaza sloganuri (legitime) in Parlament sau o doamna parlamentar care zgindare, cu telefonul mobil, nesimtirea unui „coleg“ pesedist sint manifestari de aceeasi anvergura. E nevoie de mai multa imaginatie ofensiva, de reactie politica sobra si riguroasa, de rezistenta pragmatica, dublata de constructie strategica inteligent elaborata. Multimea protestatara trebuie sa intimideze Puterea, nu doar sa „o ia la misto“ sau sa suduie. Repet: fenta satirica, sarja non-violenta sint binevenite. Cu conditia sa insoteasca programul politic al opozantilor, nu sa-l substituie.
● Partidele de opozitie acorda mai multa atentie imaginii proprii decit electoratului. Nu par preocupate sa convinga, sa seduca, sa largeasca sfera votantilor pe care se sprijina in mod curent.Voi fi banuit de stingism, dar n-am nici o ezitare sa spun ca a nu te adresa „multimii“, mediului rural, muncitorilor, cu un discurs care sa-i aduca impreuna, sa-i cointereseze, sa le sune atragator si sincer e a te condamna la marginalitate electorala, la paloare politica. Opozitia nu are nici o sansa daca se bizuie strict pe „lumea buna“, pe „personalitati“ cunoscute, pe un public „select“. Alegerile sint si despre cantitatea umana, despre „popor“ in sensul lui nobil, despre comunitate integratoare. „Noi si-ai nostri“ nu constituie o baza electorala plauzibila…
Nu pot, in spatiul unui articol de gazeta, sa fac inventarul complet al piedicilor care constituie, laolalta, handicapul unei Opozitii consolidate. Ar trebui vorbit si despre absenta unor lideri mai substantial profilati, charismatici, consecventi, cu competente si performante dovedite pe termen lung. Ar fi nevoie si de o politica de cadre mai severa, care sa excluda umplutura oportunista, mediocritatea, incultura politica. Partidele nu trebuie sa abuzeze nici de omogenitate anonima, dar nici de impestritare bezmetica. Un rol important ar trebui sa-l joace si presa, nu cu furii partizane, de stadion, ci cu exigenta informarii corecte, a comportamentului cuviincios, de natura sa dea tonul corect oricarei dezbateri politice.
Sint „pretentii“ ca acelea de mai sus simple bombaneli defetiste? Sau proiectii utopice ale cuiva „rupt de realitati“? Nu stiu. Dar imi fac iluzia ca ele pot fi macar inceputul unei dezbateri responsabile, eficiente, de buna credinta. Pentru aratoase proclamatii „pasoptiste“, pentru zelul civic devenit pura coreografie nu mai e timp. Nu cred ca mai e timp.”, arata Andrei Plesu, intr-un editorial in Dilema Veche.
